Ultimul păstrăv din Carpați - Stanislas Freyheit

Articol apărut în Pêche Mouche, nr. 94, ianuarie-februarie 2013


Cronica voiajului dezorganizat


Pescuitul în România este o adevărată aventură. O aventură stranie, mai ales dacă vrem să prindem un păstrăv.


PTDC2
Se povestește că nu mai există salmonide în România, atât de înfometați au fost românii sub dictatura lui Ceaușescu. În fine, aproape că nu mai există. Ar exista un loc în care ar fi fost zăriți trei păstrăvi!

Așa cum a spus atât de bine Louis Pasteur, „
șansa nu surâde decât spiritelor bine pregătite”. În final mi-am pregătit atât de bine toate călătoriile și rucsacul, că șansa mi-a surâs în toate aventurile. Capturarea unui taimen în Mongolia. Pescuitul unui lipan arctic sub soarele de la miezul nopții. Lupta cu un somon mare, argintiu, în mijlocul urșilor din Alaska... Dacă respectivele călătorii erau de neuitat, această viziune a aventurii nu mai era suficient de palpitantă pentru mine. Mi-am comandat, deci, bilete pentru România, întrucât diversele mele cercetări cu privire la râurile care brăzdează Carpații au evidențiat prezența salmonidelor sălbatice în aceste ape cristaline care curg la sfârșitul extrem al lanțului Alpilor.

Iată una dintre rarele țări din Est uitate de operatorii turistici unde păstrăvii cu aripioare scurte erau aparent absenți. În cercetările mele exista doar o mică notă care preciza că țara a cunoscut ani negri sub conducerea teribilului Ceaușescu și că râurile au fost aparent golite de către români în timpul acestei perioade de lipsuri.

Tâmpenii! Aceste râuri nu puteau să fie depopulate de salmonidele prezente în visurile mele. Alpii produc cei mai frumoși păstrăvi din lume, de la Haute-Savoie până în Slovenia, trecând prin Austria. De ce nu ar fi rămas pești drăguți în afluenții Dunării?

Praf și beton


Aeroportul Otopeni, ora 15:32, 28 iulie, 37 C

Totul este doar praf și beton. Ulan Bator, capitala mongolă, este foarte frumoasă comparativ cu tânărul București, care agonizează la picioarele Carpaților. Vechile Lada poluează, câinii vagabondează, blocurile se scorojesc, iar cerșetorii se îmbată cu vodka contrafăcută. Am vrut să fiu la picioarele zidului pentru a vedea mai bine zidul. Scopul meu era să găsesc o destinație de pescuit insolită. Dorința mi-a fost îndeplinită. În mod cert am confundat insolit cu imposibil, dar aceasta este o provocare. În rucsacul meu există o trusă de supraviețuire formată din lansetă și cutia cu muște. Un singur obiectiv: să ies din această etuvă soioasă pentru a evita să explodez sub presiunea acestui furnal urban. Prima etapă - cumpărarea de bilete la cușetă pentru trenul cu destinația Oradea.

În această seară la ora 19 voi pleca către România sălbatică.

Blocurile de beton vor deveni vârfuri calcaroase, iar rigolele, râuri limpezi. Dacă compar Bucureștiul cu o etuvă, acest tren este o oală de presiune. Deși am cumpărat bilete pentru cușetă, trebuie să rămân în picioare: nu mai sunt locuri! Șase ore de călătorie, ceea ce îmi va lăsa timp să examinez peisajul și, mai ales, să identific râurile bune. Autohtonii se uită la mine, în mod sigur pentru că nu am pomeții înalți ai slavilor, iar rucsacul meu mare de drumeț nu mă va ajuta să mă pierd în acest decor demn de o aventură a lui Tintin în Moldova. Drumețul francez și echipamentul său straniu ies într-adevăr în evidență în rândul bunicuțelor cu saci încărcați cu legume și al țăranilor care poartă șapcă. Îmi studiez cutia cu muște, iar limbile se dezleagă. Devin atracția vagonului, deși cu cinci minute mai devreme nu mă băga nimeni în seamă. Interlocutorii sunt un pic necizelați, dar mai degrabă călduroși. Ambianță folclorică. Durează până ce peisajul urban dispare. Atunci când imobilele dărăpănate nu se mai văd, apar peisaje sălbatice. Timid, verdele începe să-și facă apariția, dar numai sub forma unor imense câmpuri. Geamul jegos mă lasă să întrevăd primul râu românesc. Mocirlos, tulbure și lent. Îmi reduc pretențiile și cred că primul meu obiectiv va fi acela de a găsi un râu cu apă limpede...

După o noapte legănată de scrâșnetul trenului, ajung să găsesc faimosul autobuz care mă va duce în ruralul profund, în inima Munților Apuseni, în micul sat numit Gârda de Sus.

Râurile își schimbă înfățișarea și, de asemenea, zâmbetul meu. Autobuzul, mai degrabă în stare bună pentru un vehicul românesc, merge de-a lungul unui mic râu, limpede, care curge printre brazi.

După o oră de urcat abrupt, autobuzul mă lasă la podul satului, împreună cu câțiva localnici. Țăranii se duc acasă, dar eu mă reped către pod pentru a inspecta râul pe care l-am ales. Așa cum mi s-a spus, apa este limpede și peisajul impresionant. Acum m-aș crede în Vosgi, dar în versiune XL. Pădurile Carpaților nu sunt doar un mit: ele sunt atât de dese încât putem imagina cu ușurință umbra lui Dracula și urșii care dorm în această imensitate tenebroasă. Însă, nici un pește vizibil în aceste ape reci care curg pe un substrat ciudat de șisturi și de granit înglobate într-un pat de calcar. Acum, că am examinat cu atenție decorul, îmi pot începe investigațiile.

Cadru de bicicletă


Singurul tip de pescuit la vedere este acela al deșeurilor, care sunt aruncate în râu: o pungă de plastic emergentă la mal, un cadru de bicicletă prins pe fundul apei.

Mă îndrept către primăria satului pentru a încerca să obțin un permis de pescuit. Tipul îmi ia o grămadă de bani pe care îi îndeasă la fel de sec în buzunar. Iată-mă, în cele din urmă, aparent autorizat să-mi umezesc șnurul în acest râu somptuos. Nu-mi mai rămâne decât să mă îndepărtez de sat, pentru a găsi un loc ferit de orice poluare vizibilă. La capătul unui câmp cu căpițe de fân după moda românească, găsesc un curent bun care merge de-a lungul unei mici faleze. Metodic, încep să pescuiesc în arabescurile frumoasei Dorna. Mai întâi, malurile, cu uscată. Musca CDC plutește admirabil și parcurge toate locurile posibile. Nici o mușcătură pentru a saluta eforturile mele. Trec la nimfă ușoară. Firul meu gresat plutește perfect, dar nici o salmonidă nu vrea să-l onoreze. Mai am o ultimă șansă. Trec la nimfă grea pentru a explora fundul apei. Nici o mușcătură. Merg din curent în curent, repetând metodele ca un elev silitor. Nici un semn de viață piscicolă. Acest râu este la fel de frumos pe cât este de gol. O zi de pescuit în curenți fantomă. Era deci adevărat. Optimismul m-a făcut să văd miraje. Realitatea este o lovitură de măciucă în cap. Cum arată peștii acestui râu? Unde sunt păstrăvii? Există lipani? Sunt chiar gata să retrogradez la clean pentru a-mi flata ego-ul și să evit a nu prinde nimic.

Curiozități geologice

Zilele trec și alternez turismul cu pescuitul la muscă. Munții Apuseni abundă de curiozități geologice. Doline, peșteri înghețate și alte hăuri mă fac să visez la păstrăvi giganți pierduți în aceste râuri subterane. Dar este secetă halieutică: cu cât locurile sunt mai frumoase, cu atât sunt mai goale. Sejurul meu se apropie de sfârșit și trebuie să mă conving că omul a reușit, într-adevăr, să extermine toate obiectele viselor mele, chiar aici, în inima Carpaților. Perfectele mele derive sunt inutile. Nici măcar nu mai sper să văd un păstrăvior pe malurile frumoase unde dansează gamarii. Mă întorc în cortul meu pe care l-am instalat pe câmpul unui țăran, aruncând o ultimă privire către acest curs de apă abuzat. Aici buldozerele extrag pietriș direct din râu. Mă apropii pentru a vedea acest coșmar de mai aproape. Spre marea mea surpriză, în amonte de utilajul care ucide râul, se găsește un loc frumos. Merg de-a lungul malului cu undița în mână. Muncitorii se uită la mine, fascinați.

Levitație


Acest loc nu este cu nimic diferit de cele pe care le-am vizitat în timpul sejurului. Am acum halucinații, întrucât mi se pare că văd un păstrăv în levitație în apa cristalină. Incredibil! Mă frec la ochi și îmi curăț ochelarii polarizați. Chiar există trei păstrăvi în acest loc! Senzațiile revin și serotonina îmi pulsează din nou în creier. Mă văd deja luptându-mă cu unul dintre acești frumoși păstrăvi românești. Nu sunt mari, dar ard de nerăbdare să le văd coloritul... Gata cu glumele, să trecem la acțiune. Peștii sunt destul de aproape pentru arbaletă. Îmi pun musca fetiș, o mică pheasant tail cu bilă orange legată pe fir de 0.10.

Arbaleta se întinde, pupilele se dilată, păstrăvii se hrănesc cu nimfe. Sunt stăpân pe situație. Imitația mea străpunge pelicula apei într-un cerc compact. Planetele s-au aliniat pentru reușita mea. Păstrăvul din mijloc se orientează, mai bine decât într-un vis, pentru a mușca cu poftă nimfa. Restul nu este decât istorie: iată-mă în acest decor de vis, sorbind din ochi coloritul ultimului păstrăv din Carpați. Într-un clic, îmi pixelizez visul și fixez pentru totdeauna singularitatea acestui pește în sufletul meu. Încă o dată triumf cu acest nou trofeu în galeria mea de artă a salmonidelor din lumea întreagă. Așa cum spunea Virgilius, „
fericit cel care va putea să pătrundă misterul peștilor”. Iată-mă încă și mai aproape de adevărata fericire. Pot să mă reîntorc și să îmi las auto-satisfacția să infuzeze în spiritul meu copleșit. Reîntors în Franța, voi pune cu mândrie această fotografie pe harta aventurilor mele de pescuit din lumea întreagă, între arctic chars din Yukon, păstrăvi fario din râul Ain, somoni din Deveron și alți păstrăvi lenox din Chuluut.