Ultimul...

tigru


Una dintre statisticile sociolingvisticii ne spune că o limbă moare o dată la 14 zile. Ultimul vorbitor al unei limbi dintr-o comunitate izolată sau al unui trib dezrădăcinat, eventual prins în globalizarea cotidiană, dispare și, împreună cu acesta, o unică viziune asupra lumii în ansamblul său. Cifra este tulburătoare pentru lingviști. Unii aleargă în toate colțurile lumii pentru a-i înregistra pe acești ultimi vorbitori. Ca de fiecare dată, pe marginea oricărei statistici se nasc noi întrebări... Când moare o limbă? Când dispare ultimul ei vorbitor sau când penultimul vorbitor moare, deoarece ultimul nu mai are cu cine vorbi? Este celebru un exemplu dintr-un sat de pescari din Estonia, unde traiau ultimii doi vorbitori ai unui dialect, însă aceștia nu-și mai vorbeau de 30 de ani, fiind certați dintr-un motiv pe care nici unul nu și-l mai amintea.

„Ultimul” este un termen tare, limită, pentru orice sistem viu. Cel mai comun și des utilizat este în descrierea unei situații din științele naturii: ultima plantă pe care mai putem să o vedem într-un mediu controlat... ultimele semințe păstrate în borcane hi-tech... ultimul animal ținut în spatele gratiilor unei grădini zoologice. Priviți filmulețul cu ultimul tigru tasmanian din 1933. Se învârte în jurul cozii pe 2 m2, la soare, pentru ca filmul să fie bine expus. Ne simțim bine în vârful lanțului trofic, dar când conștiința începe să funcționeze încercăm un sentiment de vinovăție, complicitate și responsabilitate pentru dispariția lor - aceasta, în cazul speciilor ce s-au intersectat cu omul. Desigur, pentru a nu prelungi starea de angoasă și spleen, mai vine câte un genetician în emisiuni de tip „Descopery” și ne spune cum o să readucem noi la viață mamuții... din seria Să facem din tun tractoare/ Din atom, lumini, izvoare. Întrebarea este ce ar putea să facă în zilele noastre niște mamuți? Să fugă, eventual, de dinozaurii ce urmează să fie și ei readuși la viață?!


Dar nu trebuie să mergem prea departe, în spațiu sau timp, căci aflăm săptămânile acestea cum Ultimul râu sălbatic din Carpații Românești e pe cale să dispară. În fapt, pe Râul Alb - acesta ar fi ultimul râu sălbatic - se construiesc niște microhidrocentrale, iar pădurea de pe lânga e rasă. E un lucru comun și aproape banal pentru cei care au mai fost pe apele de munte.

Ceea ce este extraordinar e expunerea acestei situații în mass media românești. Aflăm despre distrugerea Râului Alb din articolele de prima pagină sau din emisiuni grav-cabotine, cu o bună audiență și notorietate. Cuvântul ultimul este repetat până la saturație, ministerul constată nereguli - cică sunt 3 microhidrocentrale în construcție în loc de una, ce era aprobată... se pare că în logica celor de la Mediu și Ape una proteja râul, pe când trei îl distrug - instituțiile statului bagă capul în poză generală, se fac percheziții, autoritățile locale se frământă, poliția se arată vigilentă, scrisori deschise, intervenții șamd.

Acum câțiva ani, când energia verde înmugurea pe râurile de munte, doar câțiva oameni și ONG-uri luau atitudine, cu amenințările și sfidările aferente. Cu mari eforturi, aceștia au reușit să salveze câteva râuri... Primul râu salvat nu știu să se fi bucurat de o asemenea mediatizare.

Stai și te întrebi: De ce atâta agitație? Când s-a distrus primul râu sălbatic, unde erau cu toții? Dar la al doilea? Putem să numărăm așa cu sutele... Capra, Buda și Otic, Săpânța, Sâmbăta, Uz, Bărzăuța, Mara, Valea Neagră, Neagra, Topolog, Someșul Mare, Someșul Rece... unele salvate, cele mai multe nu. Cu un an în urmă, locuitorii din Mara-Cosău au manifestat împotriva băgării râurilor prin țevi, pentru că nici vacile nu mai aveau de unde să bea apă. Părând destul de hotărâți, autoritățile locale ce aprobaseră proiectele au început să dea din colț în colț, iar prefectul a sărit imediat declarând sus și tare că dorește interzicerea construirii de MCH-uri în județ. Dar cu un an înainte presa locală vorbea pe larg despre municipiul Baia Mare ca fiind Capitala Verde a României, cât și despre binefacerile microhidrocentralelor din Maramureș ce păreau că mai au puțin și vor salva omenirea de la dispariție.

Dar, vorba latinilor: Tempora mutantur. Când construcția ultimelor MCH-urilor se apropia de sfârșit - amplasamentele bune se răriseră, importurile de turbine și tehnica aferentă scădeau, iar energia verde se vedea în facturile consumatorilor casnici și a marilor consumatori ce făceau presiuni - s-a putut observa o poziție ceva mai conturată în societate: microhidrocentralele nu mai erau bune! Din toate colțurile societății, de la miniștrii la braconieri, uniți în cuget și simțiri, radia concordia protejării râurilor, peștilor și altor viețuitoare conlocuitoare. Desigur, pe unde mai trebuia, mai răsărea câte una.

Iată că pe Râul Alb un cetățean „bazat” a identificat o mică oportunitate de afaceri: ceva teren, niște certificate verzi, câteva defrișări, poate și o crescătorie de pești. Se pare că lucrurile și lucrările mergeau ca pe roate, cu toate aprobările la zi, într-o strânsă colaborare public - privat la nivel local. Doar că membrii unui ONG au devenit prea insistenți în încercările lor de a proteja Râul Alb... scrisori, fotografii, monitorizarea lucrărilor, prezentarea distrugerilor, sesizarea seriei de ilegalități. Inevitabilul s-a produs când niște localnici după modelul „nu-și doresc decât să muncească” i-au alergat și leșinat cu bătaia pe cei care încercau să monitorizeze lucrările de pe Râul Alb. Povestea se complică, deoarece „investitorul în energia verde” a fost călcat de mașina cu care fugeau activiștii de mediu, rămânând paralizat de la gât în jos... Ulterior apar în anumite publicații locale și semne de întrebare despre activitatea și interesele ONG-ului respectiv - din seria nimeni nu-i nevinovat.

Timp de o săptămână, subiectul a fost frământat de toți vectorii de imagine ai societății, toată lumea zicea și făcea. Violența + imagini reprezintă aur curat pentru mass media ce tratase anevoios subiectul Cod silvic - Schweighofer, deoarece oricum încercai, tot dădeai în vreun politician „apropiat” dpdv al strategiei editoriale. La începutul lunii, un membru al aceluiași ONG a fost agresat de paznicii unei fabrici de cherestea în momentul în care a reclamat un transport ilegal de lemne, iar poliția locală l-a tratat cu sictir... existau imagini și atunci, dar subiectul era „delicat”.

Întâmplarea de la Râul Alb a venit mănușă: pe fondul așteptărilor publice de a se discuta și a se lua măsuri cu privire la situația pădurilor, toți cei responsabili și mass media fac o fentă și se aruncă pe subiectul „Ultimul râu sălbatic”, arătând cât de sensibili sunt la discuțiile despre mediu... un spectacol de alba-neagra desfășurat pe capacul tomberonului de la colțul pieței.

Desigur, subiectul a murit, nu a rezistat mai mult de o săptămână. A fost folosit pe post de paravan, acum sunt alte subiecte...

Momentan, Râul Alb a scăpat. Dacă, într-adevăr, el este ultimul râu sălbatic din Carpații Românești, atunci oricum nu mai contează. Dacă s-a ajuns ca în România să mai fie un sigur râu sălbatic, ce ar mai fi de spus sau de făcut?!
Dacă „ultimul” a fost doar o găselniță de comunicare, atunci poate mai este ceva de făcut, mai există ceva speranțe și râuri de apărat.


PS: Citesc o știre minunată: O treime din producătorii de energie regenerabilă sunt în pragul insolvenței! Poate că o să auzim vreodată, măcar în treacăt, și despre primul râu restaurat.