Lungul drum al calcanului către tigaie

peste congelat reclama
25 iunie 2012: Alexandru Umbrărescu, fiul miliardarului Dorinel Umbrărescu, a fost prins în timp ce transporta, în autoturismul său Porsche, 14 kilograme de peşte din specia calcan fără documente de provenienţă. Alexandru Umbrărescu (21 de ani) este cercetat de poliţiştii de frontieră din Isaccea (Tulcea) pentru deţinere, transport sau comercializare fără documente legale a peştelui, icrelor sau produselor din peşte obţinute din pescuit. Totul a pornit de la un control rutier al Poliţiei Măcin, care l-a oprit pe tânăr după ce a circulat cu 110 kilometri pe oră în localitate. În portbagajul maşinii, ofiţerii au descoperit cele 14 kilograme de calcan. Cantitatea de peşte a fost predată spre valorificare unei societăţi comerciale de profil.

Știrea apare pe toate mass-media datorită notorietății numelui celui implicat. În rest, depășirea vitezei sau portbagajele cu pește sunt lucruri cotidiene, iar clișeele cu regi și prinți ai asfaltului, miliardari și beizadele, incidente și accidente pe șosele, mașini de lux, oamenii legii, dosare penale, braconaj, valorificarea peștelui șamd. nu mai cutremură pe nimeni.

Dar, în opinia mea, știrea are o valoare deosebită. Și asta nu pentru că sunt implicate persoane cunoscute sau pentru că faptele sunt excepționale, ci deoarece ea exemplifică extraordinar de bine o trăire prezentă la foarte mulți oameni. Această trăire este situată la granița dintre sentiment și instinct, ducând la atitudini și comportamente frecvent întâlnite.

Este greu găsit un nume pentru această trăire, dar cu siguranță este resortul care-l determină pe un om cu o situație financiară foarte bună, care-și poate permite să comande orice specie de pește de pe orice meridian astfel încât să-i ajungă chiar și viu la ușă, să care în mașina sa de lux, ca ultimul samsar, 14 kg de calcan pe drumurile găurite ale patriei. Se poate pune sub semnul întrebării orice informație sau să ne imaginăm și alte scenarii.... poate că omul nu a depășit viteza în localitate sau poate chiar staționa. Poate că este un abuz al polițiștilor de boschete. Poate că a cumpărat peștele cu bon de casă de la o firmă ce avea dreptul să vândă calcan. Orice se poate discuta, dar acest lung drum al calcanului către tigaie, în portbagajul unei mașini de lux, este indiscutabil și are resorturi profunde.

Aceeași trăire care-l face pe un miliardar să care pește cu portbagajul, dincolo de orice rațiune financiară sau senzație de foame, se manifestă într-o mulțime de ipostaze: de la indivizii care rețin cantități de pește pentru consum personal dincolo de orice logică, la cei cărora le este imposibil să elibereze vreun pește, indiferent de dimensiunile lui. (Am văzut o poză cu un braconier amator ce reținuse 2-3 peștisori cât degetul... dincolo de faptul că bracona, el nu putea concepe să elibereze acei pești). Tot la fel întâlnim oameni care nu au pescuit în viața lor, dar opresc mașinile pe marginea drumului la semnele braconierilor amatori și cumpăra pești cu sacul. Mai toți visează tigăi și grătare sfârâinde, curățarea câtorva găleți cu pește și burdușirea congelatorului.

Dincolo de diversele sale manifestări, acest sentiment de satisfacție generat de posesia de pește este scos din domeniul iraționalului, șlefuit și ascuns sub diverse forme gastronomice. Chiar și știrea de mai sus este dezvoltată de unele publicații prin adăugarea de lămuriri despre carnea dulce a calcanului și delicatesele din calcan. În zilele în care plec la pescuit și mă întâlnesc cu vecinii, inevitabil discuția cuprinde onomatopee, plescăituri și comentarii despre gătitul salmonidelor și se termină cu mirarea lor când aud că le dau drumul (chiar mă compătimesc, în sinea lor). Prin reviste și emisiuni de specialitate, rar să nu întâlnești imaginea unui pește fumegând și indicații din belșug referitoare la preparare și condimente, de zici că s-au mutat absolvenții de Cordon Bleu pe marginea apei.

Secvențele de bucătărie ambulantă sunt folosite ca justificare de cei al căror slogan este „cât mai mult pește”. În acest fel instinctul lor se furișează după tradiții și valori gastronomice situate dincolo de orice chestionare. Dar ceea ce nu poate ascunde nici o deghizare a acestui instinct este criteriul cantitativ - un portbagaj cu pește „
delicios” nu face decât ca satisfacția de a avea pește să se transforme în satisfacția de a eructa pește - sau răspunsul la întrebarea „Dacă îi dădeam drumul peștelui, muream de foame?”