Flymphs

pescuit la muscă
Flymphs-urile sunt modele ce continuă tradiția muștelor de tip spiders și a nimfelor lui Skues. Plecând de la aceste patternuri tradiționale, James Leisenring a dezvoltat în Statele Unite noi modele. În 1941, împreună cu prietenul său Vernon ‘Pete’ Hidy, a scris „The Art on Tying the Wet Fly”, carte fundamentală pentru evoluția pescuitului la muscă udă din America. La 20 de ani după dispariția lui Leisenring, în 1971, Hidy a reeditat cartea și a introdus noi capitole „The Art of Tying the Wet Fly and Fishing the Flymph”; acesta este momentul în care a intrat în vocabularul pescarilor la muscă un nou cuvânt: flymph, imitația care reprezintă insecta ce trece de la stadiul de nimfă la cel de adult.
pescuit la musca

James Leisenring

James Leisenring s-a născut în 1878 în Allentown, Pensilvania, și a murit în anul 1951.

El este evocat în istoria pescuitului pentru dezvoltarea muștelor de tip flymphs și pentru „Leisenring Lift”, o metodă de prezentare a flymphs-urilor pentru a imita nimfele efemeridelor de mai și a celor de trichoptera ce se află în momentul eclozării.

A colaborat cu Vernon ‘
Pete’ Hidy (1914 - 1983) la scrierea „The Art on Tying the Wet Fly”, cel care l-a convins să scrie cartea și care a continuat popularizarea și dezvoltarea acestui stil de pescuit. La momentul apariției, cartea a fost foarte bine primită atât în Marea Britanie, cât și în Statele Unite, însă vânzările au fost modeste din cauza unei audiențe restrânse. Erau zilele de aur ale pescuitului la muscă uscată.
Pescarul cu muște flymphs „își bazează strategia pe cunoașterea schimbării formei insectelor în timpul scurtei și dramaticei metamorfoze pe care acestea o suferă”.

Hidy arată că o muscă de tip flymph imită pelicula de aer și/sau bulele de aer pe care le vede păstrăvul în momentul metamorfozei insectei.

Păstrăvul vede nimfa sau pupa de trichoptera ieșind din învelișul său în momentul în care există o peliculă de aer sub această carcasă ce creează o subtilă tentă translucidă. Aripile au un strat hidrofug sau rezistent la apă ceea ce crează o peliculă de aer sau mici bule de aer pe acestea. În momentul în care știi ce dorește să imite o muscă artificială și cum vrei să evolueze în apă, atunci realizezi mai bine de ce flymps-urile sunt legate într-un anumit fel.
pescuit la musca

Vernon ‘Pete’ Hidy

Leisenring își lega imitațiile de efemeride pe cârlige standard, nr.10 - nr.18, iar imitațiile de caddis pe cârlige cu tijă scurtă, nr.12 - nr.16.

El folosea numai materiale naturale, ce reprezintă și reproduc irizațiile și nuanțele insectelor vii, care dau viață imitațiilor prin colorit și evoluția subacvatică. Gulerul muștelor era realizat din pene de potârniche sau graur, din zona gâtului. Penele de găină recomandate au diverse nuanțe: albastru-cenușiu, maro, galben-cenușiu, galben-înspicat.
pescuit la muscă
Cel mai important material pentru realizarea corpului flymphs-urilor este reprezentat de cele patru nuanțe de păr de pe capul iepurelui englezesc. Leisenring lua în considerare patru categorii de păr: cel de pe fața iepurelui, cel de pe obrajii iepurelui, cel de pe creștetul iepurelui și cel de pe urechi.

Alte surse bune pentru realizarea corpului pot fi obținute din blana de cârtiță, bizam, vulpe arctică, gri sau roșcată, capră de Angora.

O observație importantă este că muștele de tip flymph legate de Leisenring sau Hidy nu sunt lestate. Anumite modele prezintă câteva spire de fir metalic deasupra corpului.
pescuit la musca
Leisenring considera că numai materialele naturale pot să ofere imitațiilor mixul subtil de culori și nuanțe al insectelor, dar și obținerea texturii dorite. El realiza corpurile muștelor prin prinderea mixului de fibre de păr între două fire de mătase de culoare apropiată cu acesta, după care erau rotite.

Mai târziu, Leisenring a început să folosească pentru realizarea corpurilor un dispozitiv din lemn special construit de către prietenul său Richard Clark, ceea ce oferea avantajul producerii unui număr mare de fire cu dubbing. Acesta ceruia firele de mătase pentru a nu se desfacă în momentul în care erau stocate pentru câteva zile.
pescuit la musca
Pentru pescuitul cu muște flymph, Leisenring a prezentat o metodă denumită „Leisenring Lift”.

Acest stil de prezentare presupune plasarea muștelor între 10 și 20 de metri în curent sau chiar la marginea curentului, în amonte de locul în care presupunem că se află peștele. O mică „smucitură”, după poziționarea imitațiilor pe apă, asigură intrarea lor în curent.

Evoluția liberă a muștelor în curentul de apă este esențială și este asigurată prin poziționarea liniei și ridicarea vârfului lansetei pe măsură ce acestea se apropie de noi sau coborârea vârfului lansetei când ele evoluează în amonte de noi. Este esențial controlul liniei, dar trebuie să fim atenți să nu influențăm evoluția muștelor prin tensionarea liniei.

În momentul în care musca se apropie de locul în care presupunem că se află peștele, stopăm mișcarea lansetei. Linia se tensionează, iar sub presiunea apei muștele încep să se ridice. Gulerul din fibre moi și dubbing-ul din păr încep să vibreze, în vreme ce imitația se ridică spre suprafața apei și prezintă același comportament ca al unei nimfe în ascensiune ce se ferește de un păstrăv.
pescuit la musca
Vernon Hidy a dezvoltat o metodă de prezentare denumită „Hidy Subsurface Swing”, metodă ce se bazează mai mult pe prezentare decât pe imitare.

Este recomandată mai ales în cazul unor suprafețe de apă liniștite, fără curenți puternici.

Pescarul este poziționat între 12 și 15 metri de locul în care se află păstrăvul. Muștele sunt lansate și intră în apă la un metru, în amonte și lateral de acest loc. O mică smucitură a firului asigură intrarea imitațiilor în apă. Aplecăm apoi vârful lansetei, dar nu atât de mult încât aceasta să se detensioneze. Astfel rezultă o mișcare a muștelor într-un arc de cerc pe deasupra păstrăvului.

David Hughes - legarea unei muște flymph tradiționale