Musca de la Vârghiș - 1887
Între anii 1864 și 1872 este conservator la Muzeul Ardelean din Cluj sub conducerea lui Sámuel Brassai, perioadă în care publică primele lucrări științifice și îmbogățește colecțiile muzeului prin călătoriile de cercetare efectuate în Câmpia Transilvaniei și Ținutul Secuiesc.
În 1875 devine angajat al Muzeului Național al Ungariei unde răspunde de colecția ornitologică, publicând cercetările sale despre păsări și păianjeni, dar și diverse lucrări de popularizare a științei. Aici va descoperi, în 1883, un vechi manuscris ce conținea diferite denumiri de pești și descrierea acestora. Devine interesat de subiect, iar pe durata următorilor 4 ani efectuează numeroase călătorii pentru a strânge diverse materiale. Vizitează zonele inundabile Ecedea, Serne și cea a râului Drau, lacul Balaton, lacul Velența, lacul Neusiedler și Lacul Roșu, râurile de munte din Valea Zádiel, Ținutul Secuiesc și Munții Bükk.
Importantă pentru articolul de față este călătoria pe care Ottó Herman o face în Transilvania în vederea documentării monografiei despre pescuit și pești. În luna iunie 1884, plecând de la Seghedin, ajunge în zona Vânători, Cristuru Secuiesc, Vlăhița, ajunge la Vârghiș, Baraolt, Racoșul de Sus și Racoșul de Jos, apoi, urcând de-a lungul Oltului, de la Sfântu Gheorghe, Olteni, Mădăraș și până în zona Lacului Roșu. A trecut Pasul Bucin către Odorheiu Secuiesc, Cluj și Huedin.
Prima mențiune este o muscă artificială folosită de secuii din Vârghiș (pag. 184), consemnare făcută în cadrul unui capitol unde sunt descrise diferite tipuri de cârlige de pescuit:
❝
O încheiere potrivită pentru acest capitol ar fi să prezentăm cititorilor o serie completă de cârlige ungurești (fig. 64).Numărul 8 reprezintă un cârlig de pescuit la somn din Seghedin [Szeged], cu paletă, având tija dreaptă, vârful inversat și înclinat, iar cel cu numărul 7 este utilizat în bazinul Oltului, la somn; numărul 6 înfățișează un cârlig cu care prind păstrăvii braconierii din Scaunul Ciucului, iar cu numărul 5 practică pescuitul cei din Racoșul de Sus [Felsõ-Rákos] în Defileul Oltului. Mai demult, cu numărul 9 era capturat pe fundul lacului Balaton principalul soi de pește de la Tihany, ce poartă numele de „fogas” (șalăul de Balaton).
Cârligul cu spinul de trandafir de la numărul 10 denotă istețimea țiganului, purtând oamenii de știință în epoci îndepărtate – precum se zice – „dinaintea potopului”.
Peste toate acestea tronează ca un rege cârligul cu pene al secuilor de pe Valea Vârghișului (13), care prinde păstrăvul cu atâta siguranță, precum WALTON și nobilii săi urmași de pe vremuri, cu toată știința lor.
Despre toate acestea vom relata în capitolul care se ocupă cu practicarea pescuitului de tip popular.
❞
traducere: Nastasă-Kovács Annamária
Secuii pescuiesc foarte abil cu o muscă artificială făcută din penele galbene ale gulerului cocoșului, care merită toată aprecierea [a székelység a kakas gallérjának sárga tollából készült mesterséges légygyel igen ügyesen horgászsza, mi kiváló dicséretet érdemel – p.737]. În schimb, la pescuitul păstrăvului ne spune doar că secuii și maghiarii din Maramureș folosesc muște artificiale legate pe cârlige, fără alte precizări (p.743).
Într-o notă ce face referire directă la cârligul cu pene din zona depresiunii Baraolt (p.359) se menționează existența a două modele: unul cu pană roșie folosit la pescuitul păstrăvului și altul cu pană galbenă folosit la pescuitul lipanului, pana fiind legată rotit, asemenea unei mustăți zdrențuite, detaliu ce reiese și din desenul realizat de autor (fig. 64).
În descrierea diferitelor metode de pescuit cu cârlige (p.353-377) întâlnim alte două modele de muște artificiale.
Mai întâi se consemnează că dintre cârligele comercializate în magazine sunt preferate de către pescari cele cu avans, de tip Kirby, a căror parte frontală este îndoită în lateral.
La fel ca în cazul primelor muște, pe acest cârlig se pune o râmă sau o larvă de insectă ce trăiește sub scoarța copacilor, fiind o imitație de efemeridă.
Sunt menționate și două modele de muște lestate cu plumb pe fir, specifice pescuitului la fundul apei.
Fragmentele de mai sus schițează o imagine documentată a pescuitului comun cu muște artificiale practicat în unele zone din Transilvania sfârșitului de secol XIX. Observăm că fiecare dintre imitațiile descrise era folosită împreună cu o momeală vie, aceasta fiind probabil practica obișnuită în perioada respectivă. Este interesantă nota despre John Horrocks* care a vizitat Transilvania și a pescuit cu muștele sale, modele clasice, însă fără mare succes în prinderea peștilor, fiind nevoit în cele din urmă să lege imitațiile tradiționale din Ținutul Secuiesc (p.359) – eveniment interpretat de autor ca o confirmare a acestei vechi tradiții de pescuit și a eficacității sale. *John Horrocks (1817-1881) este considerat părintele pescuitului modern cu muscă artificială din Europa Centrală, autor al cărții "Arta pescuitului cu muscă la păstrăv și lipan în Germania și Austria", publicată în 1874.
Despre cât de completă este această imagine putem doar să presupunem în lipsa altor documente, însă trebuie să ținem seama de faptul că autorul era pescar, cunoștea istoria și stadiul dezvoltării pescuitului cu muscă artificială, era bine informat în legătură cu echipamentele specifice acestui stil. Mai mult, a trăit la Cluj 10 ani, timp în care a făcut numeroase călătorii de documentare în diferite zone din Transilvania.
Partea a doua a acestui articol conține traducerea integrală a capitolului despre pescarii secui, astfel încât vedem cum etnograful descrie o activitate specifică unei comunități. Pescuitul, una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale oamenilor, este locul în care viața și natura se întâlnesc în mod direct, ceea ce duce la crearea unui limbaj complex și a unui sistem vast de cunoștiințe. Se poate vedea cum Herman Ottó și-a urmat propria metodă de cercetare, bazându-se pe experiența sa de pescar, mergând cu pescarii în ieșirile acestora, învățând cum să folosească sculele, deprinzând obiceiurile și limbajul acestora. Este un text complex, cu expresii și termeni specifici, în care se îmbină elemente de istorie, științele naturii, etnografie și arheologie.
***
❝
XIV. PESCARII SECUI
cu două imagini
În cazul în care cultura europeană ar fi un ciocan uriaș, iar Ungaria ar fi o pană a culturii, bătută și îndesată între neamurile Orientului rămase în urmă, atunci secuimea ar fi tăișul penei, a cărei rezistență ar veghea asupra acestui tăiș să nu se tocească, iar cursul cuceritor al culturii să nu sufere vreo știrbire.
Secuii s-au așezat – uneori contra unor legități ce caracterizează modul de așezare a maghiarilor – pe văile înguste și pietroase ale munților împăduriți. Se vorbește despre faptul că maghiarii descălecați i-ar fi găsit deja pe secui pe locurile lor de astăzi; erau poate rămășițe de huni sau de avari care, retrăgându-se, au pus stavilă persecuțiilor la care erau expuși; - soluționarea acestei probleme nu stă în sarcina noastră; este sigur doar faptul că originea lor este identică cu cea a maghiarilor, iar în absența secuilor – fără doar și poate – nu ar putea fi explicat limbajul de specialitate al pescuitului, pentru că numai secuii locuiesc pe lângă apele cu păstrăvi și lipani, doar ei pescuiesc acești pești nobili după metodele străvechi ungurești, așadar ei sunt singurii care folosesc expresiile de specialitate maghiare cunoscute în ținuturile cu ape în care viețuiesc aceste specii.
Maghiarii locuiesc pe malul unor ape curgătoare domoale și lacuri ce găzduiesc somnul, crapul, cega, șalăul; malul apelor de pe podișul maghiar este locuit de slovaci ori șvabi; doar pe muchiile zonei de podiș locuiesc maghiarii, acolo însă denumirile lor legate de pescuit sunt incerte sau poartă influențe străine, astfel fiind de nefolosit.
Există un proverb amuzant, dar încărcat de sarcasm, arhicunoscut în Cristuru Secuiesc, care trasează foarte bine locul de unde începe adevăratul pescuit la secui:
„Mai sus de Mugeni (Bögöz), somnul și mreana nu au din ce trăi”. Căci Mugeniul este un sat secuiesc mic, iar dincolo de acesta, apa Târnavei scade, pământul fiind vlăguit - - - -
___
518
Apele cristaline lucesc, apoi cad grăbite. Acolo unde par a se grăbi, în fapt se lovesc zgomotos de pietrele din albie – acesta este „susurul” – apa pârâului susură! În locul în care peștii se năruie, ni se arată o scobitură – aceasta este „spărtura” – „adâncitura” sau „găvanul” ale cărui margini cu ape scăzute dau naștere unor valuri încreţite – numite „unduială”.
Aici se prind în „cârlig” păstrăvii și tot aici lucesc argintiu lipanii, se înghesuie cu repeziciune „boiștenii” mărunți și alunecă de sub piatră sub piatră „zglăvocul” cu capul gros; „clenii” apar încercând să vâneze muște, „chișcarii” înoată șerpuind, iar în locurile cu tăuri rare trăiesc „bibanii”, guvizii, apoi pe cursul mai domolit și mai mâlos al pârâurilor „gudgeonii”.
În sfârșit, aici intră în acțiune și „secuiul” cel isteț, cu al său „cârlig cu pene”, cu care ia în zeflemea toată știința englezilor bazată pe „muște artificiale”.
În nopțile de toamnă se-ndreaptă spre pârâu ţinând în mână harponul şi ducând în spate „luminătorul” (un băț tăiat din lemn de brad), iar în traistă „candela de mesteacăn” (confecționată din scoarța unsuroasă a lemnului de mesteacăn); aprinde ori una ori alta luminând adâncul pârâului, unde păstrăvii tocmai își depun icrele, iar sub ochii lui ageri și mâinile sale sigure, harponul îl nimerește tocmai în ceafă pe acel pește nobil.
Acolo unde Târnava se lărgește, dând loc apelor mai potolite și mai adânci, secuiul – mai cu seamă în locurile de coastă și cele cu văgăuni – aruncă „prostovolul”, mreaja străveche din Orientul Îndepărtat, un fel de „amphiblestron” ce poate fi regăsit în Cartea Cărților, despre care se știe sigur că este utilizat și astăzi de pescarii tătari și perși ai Mării Caspice*.
În locul în care râul are cursul gâtuit, este întrebuinţat mai degrabă „năvodul cu matiță”.
Acum nu se mai ajută de cârlig, iar momentul harponului încă nu sosise; doi secui se duc în bună înțelegere să „tulbure apa” învolburând-o cu un par noduros, gonind peștele spre această „năpatcă”, care acolo poartă numele de „năvod hâțânat”. Cel cu plasa stă în gura găvanului, iar cel cu parul noduros mână apa din adâncitură înfingând parul sub și între pietre.
Maja „principală”, cu „aripi” în oglindă este trasă pe „susur”; iar acolo unde
* vezi partea istorică și cap. "Pöndörös". Conform descrierii lui BENECKE, există și în Prusia Răsăriteană și cea Apuseană.
___
519
se lucrează cu volocul sau „năvodul la două mâini” se mai utilizează „harponul” și „plasele-pungă” prevăzute cu prinsori și „plutitori tampon”.
Prin cuvintele-cheie din această descriere sumară poate fi dovedit în mod satisfăcător faptul că aici avem de-a face cu pescuitul practicat de maghiari vrednici şi buni cunoscători ai pescuitului.
Pe de altă parte însă, trebuie amintit că secuii sunt nu doar pescari pricepuţi, dar că ei practică un pescuit sălbatic, care omoară peştele. Nu din răutate, ci inconştient, datorită însuşirii unor obiceiuri proaste. Aşadar, acești pescari sunt distructivi și cruzi!
„Bararea întregului curs al râului”, „blocajul”, „ciumăfaia” ori varul nestins erau metode obișnuite și unanim răspândite de exterminare a peștilor; aceste practici – descrise în amănunt în locurile potrivite – sunt nu doar destructibile, ci denotă şi cruzime, deoarece peștii sunt, astfel, cu mic cu mare nimiciți.
Iar acum, să ne întoarcem la imaginea noastră care prezintă pescuitul nocturn de păstrăv cu „luminătorul” într-un peisaj mirific, stâncos și presărat de brazi, așa cum se prezintă munții înalți din Ciuc și Gheorgheni.
Unul dintre locurile mai importante unde se pescuieşte păstrăvul cu luminătorul este în Gheorgheni, un ținut considerat o adevărată „Cenușăreasă” a peisajelor din această parte a lumii.
Da, acest ținut apare precum Cenușăreasa! Pe platoul drept – cu toate că nu-i altceva decât o mică depresiune – ochiul surprinde într-o clipită satele și orașele: această căldare mică se ascunde în poalele munților întocmai ca un cuib cald de ciocârlie în umbra spicurilor de grâu. Este adevărat că munții nu se-nalță întocmai până la nivelul zăpezilor perene, dar pe linia coamei îşi dau mâna cutezanţa și blândețea; abisurile descoperă matca pământului până la nivelul jurasicului inferior, iar în pârâurile ce aleargă grăbite depășind trecătorile, poticnindu-se ori susurând, șoptind sau curgând vijelios, îşi cască ochii uimiți amonitele și scoicile Terebratula: aduceri-aminte împietrite din vechi ere demult dispărute, atât de îndepărtate, încât depășesc cronologia umană.
Piscurile Ecem [Öcsémtető], Tarcău [Tarkő], Piatra Singuratică [Egyeskő], Hășmașul Mare [Nagy-Hagymás], Ciofronca [Csofronka] și Piatra Roșie [Vöröskő] aparțin unor stânci calcaroase dintre cele mai frumoase; colţii de munte se ridică deasupra treptei de conifere, care aici se amestecă cu ienupăr; floarea de colț din zonele alpine își deschide albul pufos-înstelat pe bordura pereților stâncoși, ridicându-se uneori desupra norilor mai coborâți: acolo unde se rotește temerarul răpitor înaripat al cerurilor, vulturul bărbos.
___
520
În zona coniferelor alunarul stă cocoțat pe cel mai înalt brad, de parcă prin această cutezanță cu care își ocupă locul și-ar arăta disprețul față de „găinușa de alun”, obişnuită cu scormonitul pe la baza copacilor, și față de pițigoiul de munte cu moțul ascuțit, ascuns în desișul ramurilor.
Pe pereții stâncilor cei mai drepți, ori chiar aplecați, se strecoară cu aripile pe jumătate deschise fluturașul de stâncă cu pene purpurii; cu ciocul fin, alungit și ușor curbat, caută în orice crăpătură de stâncă seculară, se târește tot mai sus, iar când ajunge pe culme se întoarce plutind ușor spre baza stâncoasă pentru a-și relua târâș calea anevoioasă.
Pe luminiș se aude pârâitul cetelor de lăcuste, care se simt ca acasă în zonele montane, printre care și specia Pezotettix. Iar acolo unde furtuna a produs o spărtură în hățișul pădurii, pe firul lemnului putrezit, razele de soare ating cu blândețe corpul pestriț al viperelor încolăcite.
În hățișul intact al pădurii umblă până azi cu pași domoli râsul, iar „șacalul auriu” își croiește drum prin zmeuriș. Ei sunt ceea ce a mai rămas din sălbăticiunile prădătoare aflate în retragere din calea civilizației; tot pe aceste meleaguri și-a pus în joc pielea și vrednicul lor tovarăș, ultima lor progenitură din Ardeal, bizonul uriaş. Vara, în timp ce pe cerul zbuciumat, ceața – acest prevestitor al furtunii – se aruncă zvăpăiat de pe un pisc pe altul, norii umflați slobozesc din sânul lor fulgere peste fulgere şi tunete peste tunete, stârnesc ecouri îndepărtate pe Ceahlău și Călimani dezlănțuindu-se deasupra fermecătoarei albii pietroase a pârăului „Taszó” la fiecare apariție a lor. În această vale stâncoasă stau împrăștiate blocurile mari de calcedonit, care rezistă până şi unui ciocan de oțel de cea mai bună calitate și care atrag fulgerele, iar atunci când pornesc tunetele, orice vietate cu instinct şi rațiune din vale o ia la sănătoasa, dacă poate, căci fulgerul își îneacă amarul lovind cu sete rocile negre.
Erupţiile din acest ţinut al Transilvaniei, care au format aici, în această epocă, lanţul muntos Harghita au luat cu asalt pentru ultima oară scoarţa terestră, iar asediul puternic a sfâșiat munţii deja aşezaţi, măcinându-i haotic.
Astfel a luat naștere peisajul mirific prezentat.
___
521
Apele acestui univers pietros își sapă albia, în special spre răsărit, în defilee stâncoase; traversează blocurile de stâncă, cornișele ori corpurile putrezite ale copacilor căzuți, desfăcându-se în mii de firicele, căci au de străbătut cale lungă până ce – ieșind din Cheile Bicazului – cursul lor va fi ceva mai domolit.
Perla pescuitului în apele de aici este Lacul Roșu, cu întreg ansamblul de elemente miraculoase care au contribuit la formarea acestuia și acumularea apelor sale.
În cel de-al doilea deceniu din acest secol, pârâul Becaș, care izvorește la cumpăna apelor dintre Olt și Mureș – în apropierea șeii Belcina [Belkény-nyereg] – aparținând sistemului fluviatil al Oltului, se grăbea până la Piatra Ghilcoș [Gyilkoskő] și poalele Munților Suhard, unde și-a continuat drumul prin labirintul defileului muntos; în această perioadă însă, versantul muntelui s-a prăbușit barând pârâul în căderea sa.
Pârâul Bicaz s-a văzut nevoit să înfrunte uriașa stavilă; - a şi obținut victoria majoră.
Din izvor coborau necontenit apele, până ce s-au adunat într-un lac, depăşind – în cele din urmă – acel obstacol, pentru a putea alerga mai departe pe căile sinuoase ale Defileului Bicaz.
Masa de apă imensă din lacul nou-format a înghițit și pădurea de pe versantul inferior al muntelui. Brazii s-au luptat ani de-a rândul cu starea lor neobișnuită, apoi au murit; - frunzele lor de ace au căzut și s-au descompus în apă; de pe vârfurile ieșite deasupra nivelului lacului s-a desprins scoarța, apoi valurile, ploaia, furtunile și razele de soare le-au albit; - aceste vârfuri și ramuri de brazi înălbite se ridică din verdele-tăciune al lacului ca niște schelete tânguinde; - de parcă și-ar fi ridicat brațele spre ceruri, plângându-se de soarta amară la care au fost condamnate.
Trecând munții, păsările de primăvară și toamnă s-au bucurat – probabil – de această ocazie rară; stolurile de rațe sălbatice au și profitat de un loc de odihnă; venind dinspre stufăriș au adus printre pene semințe, pe care le-au lăsat aici, lacul primindu-și, astfel, coroana sa de stufăriș.
A suferit o schimbare și viața din ape, în special universul acvatic. Păstrăvul sprinten al pârâurilor, aflat mereu în urmărire, care în legănarea găvanelor nu a putut crește decât de-o palmă, după ce s-a refugiat în lac, unde nu-l mai puteau atinge nici harpoane, nici năvoade, iar insectele și-au mărit numărul considerabil, după câțiva ani a devenit o specie de pește de aproximativ două kilograme, numai bun de consum; toamna târziu, în timpul sezonului de reproducere, păstrăvii din partea inferioară a Bicazului se îndreptau spre locul în care-și depuneau icrele trecând lacul și sărind „păstrăvărește” de pe un susur pe altul, până ce ajungeau la locul dorit. Peștișorii nou-născuți îşi găseau locul la marginile lacului, în stufăriș.
___
522
Păstrăvii s-au înmulțit, dar mintea iscusită și ageră a secuiului i-a urmărit până la scopul final: pescarul secui lua năvodul la două mâini – singurul instrument de pescuit ce se putea folosi aici –, îl fixa la pragul pârâului; lega cârligul nădit cu râmă de o ramură uscată; iar în perioada de reproducere se lupta cu sutele de probleme existente în defileu, care pe timp de noapte era şi mai greu de trecut.
HARPONIER SECUI
Cheile Bicazului.
Unul dintre secui ținea luminătorul, apoi, trecând din piatră-n piatră, încearca să lumineze calea tovarășului său; celălalt intra cu cizmele în apă ținându-și pregătit harponul pentru a străpunge.
Pescuitul cu luminătorul în negura nopții, ce se lăsase grăbit în Cheile Bicazului, îndesându-se parcă și de sumbrul pădurii, poate fi considerat una dintre cele mai specifice imagini, iar cei care gustă astfel de peisaje sălbatice pot fi pe deplin satisfăcuți.
Luminătorul strălucea rătăcind deasura pârâului năvalnic și zgomotos, precum o insectă uriașă și lucitoare; raza de lumină din juru-i era asemănătoare haloului Lunii: oricât de mult se luptă cu pereții strânși și cu brazii, tot nu poate trece de oameni pentru a lumina calea. Când pâlpâie în josul stâncii, când se ridică, câteodată dispare în spatele unor colțuri ieșite din relief pentru a apărea din nou, iar după ce din cauza carbonizării lumina-i scade, secuiul îl izbește de stâncă sau de trunchiul unui molid; tăciunea arzătoare risipește mii de scântei în jur, de parcă un uriaș ar fi spulberat de pe cer o constelație sclipitoare precum Cloșca cu pui.
Luna pe cer oferă un joc de lumini mirific.
Apa lacului tremură sub razele blânde ale Lunii scăldând în lumină Piatra Ghilcoșului, precum un altar; partea superioară a pădurii transpare într-o strălucire pală, diafană, care atenuează orice contur; lumina se ascunde în defileul stâncos vărsându-se pe o latură a acestuia, dar lăsând cealaltă parte într-o beznă adâncă; iar acolo unde razele Lunii nu au avut intrare ori au pătruns doar arareori, acolo luminătorul sau candela de mesteacăn din mâna secuilor înarmați cu harpoane joacă dansul ielelor.
Harponul este preferatul pescarului secui,
___
523
acesta şi cârligul sunt instrumentele care îi satisfac în cea mai mare măsură instinctele sale pescărești, căci secuilor le sunt pe plac emoțiile sportive.
Harponul se utilizează în nopțile de iarnă, în locurile cu praguri, unde apa morilor curge vuind. Când „vuitorul” se acoperă de gheață, iar roata morii se rotește între ciucurile de gheață răsunătoare, lungi și scăpărătoare, secuii își pregătesc harpoanele [cu spinii bine ascuțiți], apoi, primul lucru pe care îl fac este să-și ia toporul – tovarășul lor de-o viață – ca să spargă gheața pentru copcă; după aceea mătură suprafața gheții pentru a avea transparență. Pe urmă acoperă copca cu o jiletcă, iar cu o altă haină scurtă își învelesc capul în aşa fel încât să formeze un fel de tub; atunci se pune secuiul pe burtă la marginea copcii şi se uită în adâncuri. Ştie bine că cel care vrea să vadă fundul apei trebuie să ţină lumina la depărtare; din acest motiv îşi pune jiletca pe acel cap greu de secui.
Jiletca pusă pe copcă dovedeşte o bună pricepere în domeniu, aşadar, modul în care-şi duce traiul peştele. Se bazează pe faptul că acesta cunoaşte în detaliu apa în care trăieşte, fiind atent la orice schimbare ori fenomen neobişnuit: se opreşte şi nu o ia la sănătoasa decât atunci, când este „îndreptat”, ca să ne exprimăm potrivit limbajului secuiesc. Peştele observă până şi umbra pe care o lasă haina pusă pe copcă, se opreşte, iar în acest moment este pierdut, căci harponul secuiului ce stă la pândă tocmai atunci îi atinge ceafa.
Să ne orientăm acum şi într-o altă direcţie!
Oltul parcurge două bazine întinse, abătându-se din drum ori răsucindu-se în meandre, de parcă ar vrea să-şi adune forţele înainte de a străbate Defileul Racoş.
În jurul localităţii Baraolt [Barót], somnul este peștele cel mai adesea întâlnit, iar pescarii folosesc ca instrument principal cârligul mare cu tija lungă, confecţionat prin forjarea unor dinţi de coasă, nădit cu plătică, alături de care sunt utilizate şi plasele cu dimensiuni uriaşe de tip prostovol.
Având în vedere faptul că în Ținutul Secuiesc nu există nici o piatră mai proeminentă, vreo culme sau adâncitură mai interesantă la care imaginația vie a poporului să nu fi născocit o legendă, Defileul de la Racoș are și el povestea sa.
Acolo, unde culmile Coloanelor de bazalt [Függőkő] își croiesc drum spre cer printre îngustările Defileului de la Racoș, Oltul își mai pierde din viteză; apa se încolăcește în meandre uriașe, iar în locurile unde curentul este mai puternic se formează pâlnii mici, vârtejuri rapide, ce înghit cu repeziciune spuma dezlânată a apei și frunzele de pe suprafața ei. În acest loc, râul – după cum se spune – are o adâncime fără de sfârșit. Mai demult, când apele imense s-au rupt în mici ochiuri de mare, se găseau aici cascade uriașe, care au săpat goluri de mari dimensiuni.
___
524
Pescarii de pe Olt povestesc familiei şi tovarășilor că aici trăiește regele peștilor, somnul încoronat, al cărui cap strălucește precum diamantele Orientului și este atât de mare, încât poate înghiți un om de parcă ar fi o muscă.
În acele vârtejuri trăiesc, cu siguranță, exemplare de somn foarte mari, astfel, se poate întâmpla, ca la asfințit, un asemenea atacator uriaș să dea năvală asupra unei plătici, care stă contemplator, iar prin această îmboldire să-i iasă capul deasupra apei, razele de soare reflectându-se ca un briliant pe capul umed, alunecos și neted.
Vremea pescuitului pe Mureș a cam trecut. Faima vechilor pescari de morun unguri se duce, iar în dreptul localităţii Mihalț [Mihálczfalva] doar pescarii români mai aruncă năvodul. - - În apropierea Colegiului Bethlen, plătica se numește „pește-țigănesc”, iar pescarii maghiari bâjbâie în mâl, pe brațele moarte, cu năvoade la două mâini, slute și nenorocite, prinzând doar câțiva lini ori știuci slabe – în apropierea acelor locuri unde, pe vremuri, meșterii bucătari ai nobililor din Ardeal preparau treizeci de specii de pești ungureşti în o sută opzeci și nouă de feluri pentru mesele stăpânilor....
Numărul peștilor nobili din apele cu păstrăvi și lipani a scăzut considerabil, iar din bucătării și din gospodării lipsesc cu desăvârșire.
În Câmpia Transilvaniei, unde relieful este vălurit – de parcă acest peisaj natural ar fi destinat în special maghiarilor – urmașii sărăciți ai strămoșilor cu nume strălucite pun să se taie din când în când copci pătrate sau de extragere în gheața iazurilor de odinioară, umplute cu alge; țiganii scot frânghiile de exterior ale vechilor plase putrezite; cu trecerea timpului, așa cum nepăsarea crește, în locul maghiarilor se așează românii, arând pământurile cu plugurile lor uzate și ieșind pe lac să „vâneze norocul”, îndeletnicindu-se cu împletitul nuielor de trestie ori – iarna – bocănind cu cârligul pe gheață.
Când în jurul lacurilor „Hódos” și „Szarvastó” dealurile sunt acoperite de zăpadă, iar suflarea amorțitoare a „Nemirului”, renumitul vânt din Secuime – geamănul vântului Bora din Marea Adriatică – mătură colinele din zona de câmpie, lacurile se îmbracă cu o pătură uriașă de gheață.
Cu această ocazie, descendentul împăratului Traian scoate de pe meștergrindă cârligele sale de sârmă, destinate pescuitului de ştiucă, care provin din vechile epoci preistorice, când încă se construia pe piloni; le înfăşoară în fire de cupru şi le leagă cu sfoară, apoi își pune pe cap cușma lățoasă și se îmbracă într-o șubă din blană de oaie; în mâna stângă ține șiștarul, în cea dreaptă toporul și ciorpacul; astfel pregătit merge pe gheața netedă a lacului pentru a căuta un loc potrivit.
___
525
După ce a nimerit locul se dezbracă de cojoc, lasă șiștarul cu ciorpacul, se duce anevoios la sălciile dinspre marginile stufărișului; acolo taie o grămadă de stuf pe care o aduce lângă șubă; se duce apoi la sălcii, taie câteva ramuri cu capete bifurcate și mai multe nuiele drepte; după aceea merge în păpuriș ca să aducă și de acolo un snop mare.
Toate acestea sunt puse lângă șubă. Din stuful adunat face un culcuș în jurul căruia taie cu toporul copcile. Scoate rămurelele bifurcate și pe lângă fiecare copcă pune câte două în găurile săpate cu briceagul, care îngheață; atunci se întoarce la culcuș, se așează, iar pe nuielele drepte înfășoară papura sub formă de sul pe care îl leagă cu sfoară – acesta va fi firul cârligului – astfel, va avea un capăt legat de sul, iar celălalt atârnă liber.
După toate acestea, ridică șiștarul, pune pe umeri ciorpacul și se îndreaptă către zăton în care din toamnă se adunaseră sute de soreni la grămadă, zbuciumându-se în marea lor nefericire, căci au ratat mereu deschizătura pe care puteau să evadeze. Românul nostru sparge gheața subțire cu îndoitura ciorpacului; la doar o singură scufundare apar în ciorpac sute de peștișori mărunți; micii nefericiți sunt transferați apoi în șiștar, în care a luat în prealabil puțină apă.
Se întoarce din nou la culcuș; scoate cârligele și ține firul de cupru între degetul mare și cel arătător, iar cu mâna stângă scoate din șiștar un pește mic, îi introduce în anus firul care-i străpunge întreg corpul şi-i iese pe gură; apoi leagă firul de cupru de sfoara rămasă liberă, se duce la copcă, pune sulul de papură pe ramurile bifurcate și bagă soreanul astfel pregătit în deschizătura copcii; la fiecare copcă, după ce-şi termină treaba, își caută pipa din lut cu țeavă scurtă, o scobește cu capătul unei trestii subțiri, scoate pe palmă resturile de tutun, le amestecă cu puțină mahorcă proaspătă pe care o cultivase în secret în lanul său de porumb, umple bine pipa, iar acum a sosit timpul pentru această penultimă acțiune: până acum a tăiat copcile, a pus la înghețat nuielele, și-a băgat mâna în apă, a ținut sârma, așadar are mâna aproape înghețată, iar ceea ce urmează nu poate fi făcut cu degetele amorțite de frig; de aceea își îndepărtează picioarele și se apleacă cu tot corpul în față, lovindu-și, mai apoi, mâinile de subsuori;
___
526
mâna dreaptă spre stânga, iar cea stângă spre dreapta, urmând acest tratament până ce simte că sângele retras din degete circulă din nou și căldura s-a instalat în ele.
Numai acum scoate micul săculeț de piele cu tiv, în care stau ascunse amnarul, cremenele și fitilul; - lovește cremenele pentru a scoate scântei, gesticulează, lovește din nou cremenele până ce scânteia aprinde fitilul, iar fumul albăstrui începe să se ridice; pune fitilul pe umplutura consistentă de tutun, îl strânge cu capacul, iar apoi practică foarte hotărât un mod secular de-a folosi batista – de altfel interesant, existent şi la modă la alte câteva naționalități de asemenea –, după care, în sfârșit, îmbracă șuba, se așează pe culcușul pregătit, așteptând norocul bun cu cea mai mare liniște sufletească.
PESCAR ROMÂN LA ȘTIUCĂ
Câmpia Transilvaniei
În acest timp, săracii soreni trași în țeapă se zbat mortal sub gheață; mișcările lor devin tot mai lente, iar unii, străpunși drept în inimă de acel fir de cupru nemilos au și părăsit această lume. - - Atunci, ca o prăjină aruncată, apare știuca, apucă soreanul printre dinții ei de greblă și-l înghite lung, trăgând în toate părțile firul de cupru care-i scârțâie printre dinți; - iar în mintea aceea stupidă de știucă se-nfiripă un sentiment de frică; o ia la sănătoasa, evident, va trage firul cârligului care, fiind înfășurat pe sulul de papură, va face ca sulul să se rotească.
Așadar, pescarul român şi-a găsit norocul aşteptând. - - -
Ah, ce mult a decăzut pescuitul la maghiarii din Ardeal de când nobilul domn GALGÓCZI ISTVÁN a redactat acea carte de bucate destinată familiei Barcsai!
❞
traducere: Nastasă-Kovács Annamária