Există cel puțin cinci modele de muște tradiționale al căror nume este legat de râul Mara din Maramureș.

Două dintre acestea sunt prezentate de dl. Titus Pintea în lucrarea Muște artificiale tradiționale din România: „o muscă bicoloră, ce are abdomenul roșu și toracele negru cu hackle ciocolatii în nuanță gălbuie, ori galben-maroniu, se aseamănă cu furnica roșie folosită pe mai multe râuri din țară. Cealală muscă este o viespe de Mara cu corp galben-mat și o cercuire deasă, dar fină de mătase neagră ce poartă o perucă de cocoș roșcat...”.


Despre celelalte trei aflăm de la dl. Vasile Pașca: „Musca de Mara și Musca violet-episcop sunt muște standard de pe Mara, din Maramureș”; „Musca roz - udă - este folosită des în secuime, dar și pe Mara”.

Probabil că există și alte variante, dar faptul că pentru un singur râu găsim cinci modele ne spune foarte multe despre acea apă și tradițiile acelei zone. Practic este imposibil de stabilit cât de vechi sunt aceste modele sau când a început să se pescuiască la muscă pe Mara sau în Maramureș. Poate, așa cum nota Ionel Pop, este o tradiție de pe vremea carintienilor veniți la munca pădurii acum câteva sute de ani... poate că este o influență romană sau balcanică de aproape 2000 de ani... sau poate că din vremuri și mai vechi. Niciunde nu există o dată de început, însă marele avantaj al istoriei pescuitului la muscă este faptul că se pot experimenta astăzi stiluri, tehnici și chiar imitații din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat.

A lega imitații după rețete de secole, a te interesa de obiceiurile pescarilor anonimi sau celebri, a practica stiluri vechi de muscărit depășește cu mult granițele unei experiențe personale sau menținerea în viață a unor tradiții cu nimic mai prejos decât cele ce sunt popularizate azi până la demonetizare.

Doar că, la nivel personal, pescuitul tradiționalelor pe râurile ale căror nume le poartă, îți provoacă din ce în ce mai des stări de turbare - ca să le descriem tot tradițional. După o primăvară lungă și ploioasă, ajungi pe râul Mara și constați că nu are apă. Doar pietre puteai să vezi între lucrările de la Runcu și până lângă satul Mara, acolo unde un pârâu cu un debit normal reușea să alimenteze din nou râul cu apă. Frecându-te la ochi o iei pe firul apei și încerci să înțelegi ce se întâmplă.... După ce mergi de obosești constați că toată apa râului Mara, mare și tulbure, intră în tunelul săpat pe sub masivul Ignis și se varsă dincolo de munte, în pârâul Valea Neagră, afluent al râului Firiza.

Înainte de a pleca la pescuit te-ai gândit să-ți iei doar niște cizme scurte, pentru că nu doreai să intri în apa în care lipanii își depuneau icrele.... Era mijlocul lunii mai, dar când ai ajuns pe Mara ai constatat că nu există apă. Lipanii nici nu apucaseră să se urce pe râu pentru reproducere, iar păstrăvii care au supraviețuit nu vor mai urca curând pe acolo. În această primăvară râul Mara nu a avut un debit crescut care să decolmateze și să curețe stratul de pietriș de resturile organice, astfel ca reproducerea lipanilor să se realizeze cu succes. În lunile secetoase de vară probabil că situația se va repeta și mai dramatic, iar explicațiile autorităților, în cazul în care vor fi, se vor ascunde în spatele celebrei expresii „debitul ecologic” - un sofism monstruos, la fel de ecologic precum energia verde pe care o susține și justifică.

Dacă ești din regiune, cunoști foarte bine că pe Valea Neagră s-au construit în ultimul an, cu bani și de la Fondul pentru Mediu, două microhidrocentrale ce au distrus în totalitate această apă, considerată de top înainte de 1989. Privind albia secată a râului Mara poți constata cu propriile simțuri cum certificatele verzi lasă un râu fără apă, dirijând-o pe sub un munte către pârâul învecinat sufocat de microhidrocentrale și cu un debit insuficient pentru a le pune în mișcare.

S-a zis că România se vede mai bine din elicopter și analizând situația într-un cadru mai larg constați că râul Mara era condamnat la dispariție din 1985. Complexul hidroenergetic Runcu-Firiza presupunea suplimentarea cantității de apă din barajul de pe Firiza, insuficientă atunci pentru Baia Mare și industria minieră, prin realizarea unui nou baraj, cel de pe Mara, de la Runcu. Cele două baraje urmau să comunice printr-un tunel săpat pe sub masivul Ignis: apa de la Runcu era trimisă prin tuburi pe pârâul Valea Neagră, ce se varsă la rândul lui în Firiza. (încarcă .pdf proiect Runcu-Firiza)

Proiectul avea o logică în condițiile de atunci, dar după 1989 industria minieră din zonă aproape că dispare, iar apa din Firiza devine din nou suficientă pentru Baia Mare. Seriile de guvernanți, aleși locali și luminați de la Hidroelectrica consideră că proiectul este în continuare fezabil și necesar, iar lucrările se continuă încet și cu pauze mari până în prezent. Rațiunile economice personale pot fi înțelese, dar nu scuzate: este dificil și neprofitabil să se decolmateze Firiza; este mult mai ușor să derivezi bani dintr-un proiect gigantic ce nu se realizează de peste 28 de ani.

Pe scurt, neșansa râului Mara pare dublă: finalizarea tunelului de aducțiune înainte de 1989 și apariția certificatelor verzi acordate cu generozitate de statul român.

Dar dacă privești de la o altitudine mai mare decât cea a elicopterului, dispar din prim-plan interesele locale și poți vedea foarte clar cum microhidrocentralele din toată România duduiau în condițiile în care la nivel național nici una dintre marile hidrocentrale ale falimentatei Hidroelectrica nu livra un watt în sistemul energetic național. Falimentul impus companiei Hidroelectrica devenea mult mai evident în condițiile în care marile turbine se învârteau primăvara în gol. Se rezolvau pentru moment și problemele generate de protestele minerilor din Valea Jiului (nu vă îngrijorați, nu ați ratat nici o știre, doar că nu s-a relatat nimic), energia fiind preluată exclusiv de la termocentralele pe cărbune, de la termocentrala pe gaze naturale de la Brazi (un export camuflat de gaze naturale sub formă de energie electrică), iar Nuclearelectrica, aflată în prag de privatizare, lucra la capacitate maximă pentru a-și dovedi rentabilitatea. Tot de la înălțime se putea vedea și tânara speranță a verzilor din actualul Parlament, Remus Cernea, ce consilia pe contracte generoase Hidroelectrica și Nuclearelectrica (de fapt, aceeași persoană ce organiza demonstrații la microhidrocentralele de pe Capra unde sosea doamna Plumb înainte de campania electorală și promitea pe un ton grav rezolvarea tuturor problemelor generate de energia verde).

Ridicându-te și mai sus, se poate vedea chiar amenajarea hidroelectrică de pe Someșul Mare realizată de SC ELCATA MCH SRL în județul Bistrița-Năsăud, dar și o declarație de interese a senatorului Ilie Sârbu, ce deține părți la societatea mai sus amintită. Tot de aici se poate evalua și mai bine sinceritatea declarațiilor ministrului delegat pentru energie, Constantin Niță, ce-și exprima indignarea privitoare la politica certificatelor verzi.

Dar altitudinea e mare, aerul rarefiat și vederea se încețoșează....

Coborând printre bolovanii din albia râului Mara sau pe lângă țevile pârâului Valea Neagră te gândești cu amărăciune că pe râul Firiza s-a organizat în urmă cu 26 de ani, mai precis pe 7 iunie 1987, primul concurs național de pescuit la muscă artificială, Cupa Firiza, ediția I. Râul era renumit, se organizau primele competiții dintre muscarii din țară, iar la acea întrecere au participat nume sonore ale pescuitului la muscă.

În prezent, dacă te hotărăști să pescuiești tradiționalele muște ale râului Mara, încearcă în amonte de Runcu, nu spera la lipan, dar mai ales grăbește-te!...

„În Maramureş sunt 21 de solicitări de amenajare a microhidrocentralelor. Toate sunt aprobate, 11 dintre ele fiind în curs de amenajare”, a declarat directorul Electrica Baia Mare în urmă cu o săptămână...


PS: Cu doi ani în urmă îmi propusesem ca prin acest site să promovez muștele tradiționale din România, dar constat că în prezent scriu un fel de ferpare.

Tags: Mara, Microhidrocentrale, Istoria pescuitului