Una dintre statisticile sociolingvisticii ne spune că o limbă moare o dată la 14 zile. Ultimul vorbitor al unei limbi dintr-o comunitate izolată sau al unui trib dezrădăcinat, eventual prins în globalizarea cotidiană, dispare și, împreună cu acesta, o unică viziune asupra lumii în ansamblul său. Cifra este tulburătoare pentru lingviști. Unii aleargă în toate colțurile lumii pentru a-i înregistra pe acești ultimi vorbitori. Ca de fiecare dată, pe marginea oricărei statistici se nasc noi întrebări... Când moare o limbă? Când dispare ultimul ei vorbitor sau când penultimul vorbitor moare, deoarece ultimul nu mai are cu cine vorbi? Este celebru un exemplu dintr-un sat de pescari din Estonia, unde traiau ultimii doi vorbitori ai unui dialect, însă aceștia nu-și mai vorbeau de 30 de ani, fiind certați dintr-un motiv pe care nici unul nu și-l mai amintea.

„Ultimul” este un termen tare, limită, folosit cu referire la un sistem viu, cum ar fi cazul științelor naturii: ultima plantă pe care mai putem să o vedem într-un mediu controlat... ultimele semințe păstrate în borcane hi-tech... ultimul animal ținut în spatele gratiilor unei grădini zoologice… Priviți filmulețul cu ultimul tigru tasmanian din 1933: se învârte în jurul cozii, pe 2 m2, la soare, pentru ca filmul să fie bine expus. Pentru multe din aceste „ultimul/ultima” ar trebui să încercăm sentimente de vinovăție, complicitate și responsabilitate, dar pentru a nu intra în depresie și prelungi starea de spleen, apare lunar câte un genetician tip „Descopery” și ne spune cum o să readucem la viață mamuții... din seria „Să facem din tun tractoare/ Din atom, lumini, izvoare.” Întrebarea este ce ar putea să facă în zilele noastre niște mamuți? Să fugă, eventual, de dinozaurii ce urmează să fie și ei readuși la viață?!


Citește mai mult...

Tags: Râul Alb, Microhidrocentrale