Ultimul...

tigru

Una dintre statisticile sociolingvisticii ne spune că o limbă moare o dată la 14 zile. Ultimul vorbitor al unei limbi dintr-o comunitate izolată sau al unui trib dezrădăcinat, eventual prins în globalizarea cotidiană, dispare și, împreună cu acesta, o unică viziune asupra lumii în ansamblul său. Cifra este tulburătoare pentru lingviști. Unii aleargă în toate colțurile lumii pentru a-i înregistra pe acești ultimi vorbitori. Ca de fiecare dată, pe marginea oricărei statistici se nasc noi întrebări... Când moare o limbă? Când dispare ultimul ei vorbitor sau când penultimul vorbitor moare, deoarece ultimul nu mai are cu cine vorbi? Este celebru un exemplu dintr-un sat de pescari din Estonia, unde traiau ultimii doi vorbitori ai unui dialect, însă aceștia nu-și mai vorbeau de 30 de ani, fiind certați dintr-un motiv pe care nici unul nu și-l mai amintea.

„Ultimul” este un termen tare, limită, folosit cu referire la un sistem viu, cum ar fi cazul științelor naturii: ultima plantă pe care mai putem să o vedem într-un mediu controlat... ultimele semințe păstrate în borcane hi-tech... ultimul animal ținut în spatele gratiilor unei grădini zoologice… Priviți filmulețul cu ultimul tigru tasmanian din 1933: se învârte în jurul cozii, pe 2 m2, la soare, pentru ca filmul să fie bine expus. Pentru multe din aceste „ultimul/ultima” ar trebui să încercăm sentimente de vinovăție, complicitate și responsabilitate, dar pentru a nu intra în depresie și prelungi starea de spleen, apare lunar câte un genetician tip „Descopery” și ne spune cum o să readucem la viață mamuții... din seria „Să facem din tun tractoare/ Din atom, lumini, izvoare.” Întrebarea este ce ar putea să facă în zilele noastre niște mamuți? Să fugă, eventual, de dinozaurii ce urmează să fie și ei readuși la viață?!


Dar nu trebuie să mergem prea departe, în spațiu sau timp, căci aflăm săptămânile acestea cum Ultimul râu sălbatic din Carpații Românești e pe cale să dispară. În fapt, pe Râul Alb - acesta ar fi ultimul râu sălbatic - se construiesc niște microhidrocentrale, iar pădurea de pe lânga e rasă. E un lucru comun și aproape banal pentru cei care au mai fost pe apele de munte.

Ceea ce este extraordinar e expunerea acestei situații în mass media românești. Aflăm despre distrugerea Râului Alb din articolele de prima pagină sau din emisiuni grav-cabotine, cu o bună audiență și notorietate. Cuvântul ultimul este repetat până la saturație, ministerul constată nereguli - cică sunt 3 microhidrocentrale în construcție în loc de una care a fost aprobată... se pare că în logica celor de la Mediu și Ape o microhidrocentrală proteja râul, pe când trei îl distrug - instituțiile statului bagă capul în poză generală, se fac percheziții, autoritățile locale se frământă, poliția se arată vigilentă, scrisori deschise, intervenții șamd.

Acum câțiva ani, când energia verde năvălea pe râurile de munte, doar câțiva oameni și ONG-uri luau atitudine, cu amenințările și sfidările aferente. Cu mari eforturi s-a reușit salarea câtorva râuri... Primul râu salvat nu știu să se fi bucurat de o asemenea mediatizare…

Stai și te întrebi: De ce atâta agitație? Când s-a distrus primul râu sălbatic, unde erau cu toții? Dar la al doilea? Putem să numărăm așa cu sutele... Capra, Buda și Otic, Săpânța, Sâmbăta, Uz, Bărzăuța, Mara, Valea Neagră, Neagra, Topolog, Someșul Mare, Someșul Rece... unele salvate, cele mai multe nu. Cu un an în urmă, locuitorii din Mara-Cosău au manifestat împotriva băgării râurilor prin țevi, pentru că nici vacile nu mai aveau de unde să bea apă. Fiind destul de hotărâți, autoritățile locale ce aprobaseră lucrările și șantierele, au început să dea din colț în colț, iar prefectul a sărit imediat, declarând, sus și tare, că dorește interzicerea construirii de MHC-uri în județ. Dar, cu un an înainte, vorbea în presa locală despre municipiul Baia Mare ce devenise Capitala Verde a României și despre binefacerile microhidrocentralelor din Maramureș…

Dar, vorba latinilor: Tempora mutantur. Când construcția ultimelor MHC-urilor se apropia de sfârșit - amplasamentele bune se răriseră, importurile de turbine și tehnica aferentă scădeau, iar energia verde se vedea în facturile consumatorilor casnici și a marilor consumatori - s-a putut observa o opoziție bine conturată în societate: microhidrocentralele nu mai erau bune! Din toate colțurile societății, de la miniștrii la braconieri, uniți în cuget și simțiri, radia concordia protejării râurilor, peștilor și altor viețuitoare conlocuitoare. Desigur, acolo unde se mai putea, mai răsărea câte un MHC…

În acest timp, pe Râul Alb, un cetățean „bazat” a identificat o mică oportunitate de afaceri: ceva teren, niște certificate verzi, câteva defrișări, poate și o crescătorie de pești. Se pare că lucrurile și lucrările mergeau ca pe roate, cu toate aprobările la zi, într-o strânsă colaborare public - privat la nivel local. Doar că membrii unui ONG au devenit prea insistenți în încercările lor de a proteja Râul Alb... scrisori, fotografii, monitorizarea lucrărilor, prezentarea distrugerilor, sesizarea seriei de ilegalități. Inevitabilul s-a produs când niște localnici, după modelul „nu-și doresc decât să muncească”, i-au alergat și leșinat cu bătaia pe cei care monitorizau lucrările de pe Râul Alb. Povestea se complică, deoarece „investitorul în energia verde” a fost lovit și rănit de mașina ONG-iștilor care fugeau disperați de bătăușii omului de afaceri...

Timp de o săptămână, subiectul a fost frământat de toată lumea și pe toate părțile: violența + imagini reprezintă aur curat pentru oricine dorește să bage capul în poză… mai ales dacă ții cont cum s-au abținut toți a face vorbire despre spinosul subiectul Cod silvic - Schweighofer, deoarece, oricum încercai, tot dădeai în vreun „apropiat”. Puțini au remarcat că a începutul lunii, un membru al aceluiași ONG a fost agresat de paznicii unei fabrici de cherestea în momentul în care a reclamat un transport ilegal de lemne, iar poliția locală l-a tratat cu sictir... existau imagini și atunci, dar subiectul era „delicat”.

Întâmplarea de la Râul Alb a venit mănușă: pe fondul așteptărilor publice față de bărbierirea pădurilor, politicieni și mass-media fac o fentă și se aruncă pe subiectul „Ultimul râu sălbatic”, arătând sensibilitatea ecologică și grija față de natură… un joc de alba-neagra făcut pe capacul tomberonului de la colțul pieței.

Desigur, subiectul a murit, nu a rezistat mai mult de o săptămână. Momentan, Râul Alb a scăpat. Singura problemă este că dacă acesta a rămas, într-adevăr, ultimul râu sălbatic din Carpații Românești, atunci oricum nu mai contează… Dacă s-a ajuns ca în România să mai aibă un sigur râu sălbatic, ce ar mai fi de spus sau de făcut?!

PS: Citesc o știre minunată: O treime din producătorii de energie regenerabilă sunt în pragul insolvenței! Poate că o să auzim în viitor și despre primul râu refăcut.